La cumparaturi de…curcubeie

Stiti bancul ala, in care copilul intreaba mama ce inseamna virgin, si mama se tot chinuie sa-i explice, ca intr-un final sa afle ca se referea la uleiul de masline? Am patit-o si eu azi. In mall, in Carrefour. 
A: Mami, imi cumperi si mie un curcubeu?

(Noi tot citim o poveste cu un curcubeu)

Eu: Mami, nu putem cumpara un curcubeu.

A: Ba da mami, doar unul mic, cel mai mic! Te rooooggggg!

Eu: Mami, curcubeul e un fenomen al naturii, nu il poate cumpara nimeni. Apare pe cer dupa ploaie, bla-bla-bla, restul teoriei. 

Albert ma asculta cu atentie, ma lasa sa ma dau de ceasul mortii cu explicatiile, si-mi zice: 

-Mami, eu vreau bombonele rainbow lillte rainbow! (skittles).

Bonus: cateva doamne care se uitau la noi ca la nebuni, fi-miu cerand sa-i cumpar un curcubeu si eu explicand de ce nu putem cumpara un curcubeu… 

Voi ce surprize de genul asta ati avut? 

Cum mi-am inceput ziua cu zambetul pe buze :)

In aceasta dimineata ma astepta pe birou un teanc de plicuri, insa printre ele am descoperit si invitatia de la Eematico, pentru evenimentul de maine.

Invitatia a fost insotita si de un cadou micut, niste nasturasi dragalasi de colorat, cu care cu siguranta ne vom juca in seara asta, daca ajungem acasa inainte de ora de culcare 😂

Asa ca am avut parte de o surpriza frumoasa, si asteptam cu nerabdare evenimentul de maine!


 

 

 

Primii pasi la gradinita

V-am promis  articolul asta, dar cred ca acum e momentul sa-l si scriu, pentru ca urmeaza pentru multi “marele moment”. Scriu pe telefon, asa ca daca-mi scapa vreo greseala, mai editez si maine cand ajung la computer 🙂

Albert a mers la cresa la 1 an si 4 luni. Am ales sistemul privat pentru ca n-am ce face cu el in vacante, nu voiam sa-l trimit la bunici, e copilul meu si vreau sa stea langa mine.

Gradinita aleasa avea grupa de cresa, dar el a fost primul copil asa mic  pe care l-au primit.

Adaptarea a fost relativ usoara. Ii povesteam deja de ceva vreme ca o sa mearga la gradinita, sa se joace cu multi copii, sa invete lucruri noi, sa deseneze, sa picteze, sa se joace cu multe jucarii.

Stiti ca cei mici au un adevarat “radar” in ceea ce priveste starea noastra de spirit, asa ca primul pas este sa fiti voi impacati(e) cu ideea de gradinita/cresa, sa-l vedeti ca un pas inainte, ca o rampa de lansare pentru copil, si nu ca pe o “rupere”. Altfel spus, sa fiti voi pregatite pentru pasul asta. Daca faceti asta, “lupta” e pe jumatate castigata. 😀

Asadar, copilul se duce la gradi cu zambetul pe buze si in suflet. Cu jucaria preferata la el, sau cu paturica cu care doarme la pranz. Neaparat cu lista de instructiuni scrise pentru doamne. Pentru ca, oricat ar vrea, nu pot tine minte care copil mananca merele cu coaja si care nu, sau care le doreste feliute si care patratele. Asa ca, tot ce aveti de spus, puneti pe o coala de hartie ca “instructiuni de exploatare”😂.

Pentru noi, varsta a fost un avantaj. Primele zile au fost ok, dorea cu nerabdare sa mearga la gradi sa se joace. Nu realiza el prea bine ca eu nu sunt acolo, iar cand a inceput sa se prinda, era deja familiarizat cu personajele 😃. Am observat ca la copiii mai maricei etapa asta e mai dificila, ca inteleg mai repede ce se intampla si de multe ori inainte sa apuce sa se “imprieteneasca” cu educatoarele.

Psihologii spun ca “adaptarea” dureaza in medie 4 saptanani.

Insa observat la Albert si la ati copilasi, un “ciclu” in functie de zile. Luni, dupa weekendul de stat acasa, era mai dificil. Marti era mai bine, miercuri era perfect. Joi incepea sa scartaie caruta, iar vinerea era din nou dificila treaba, probabil din cauza oboselii, si a lui, si a mea. Cum am mai spus, radarul lor simte tot 🙂

Am mai observat perioade dificile dupa vacante, sau dupa statul acasa din diverse motive (vizita bunicilor, vreo febra, etc). Insa niciodata sa nu uitati sa le dati exemple pozitive in ceea ce priveste gradinita si scoala. “Mami, ce repede stii sa citesti!” “Da, mami, eu am fost la gradinita si am invatat multe lucruri frumoase si utile acolo, cum vei invata si tu!”. Trebuie sa-i faceti pe ei sa-si doreasca, sa le placa, sa mearga cu drag, si mai ales, sa mearga pentru ei! Nu pentru bombonica de dupa, intelegeti voi ce vreau sa spun 😉.

Totusi, daca copilul plange dupa o luna de gradi la fel ca la inceput, daca nu vrea sa mearga desi ati facut tot ce tine de voi, atunci mi-as pune un semn de intrebare legat de educatoare, de compatibilitatea lui cu educatoarea sau de metodele de “educare”.

Ca sa faceti adaptarea mai usoara, e mai bine ca picii sa fie dusi la gradi de persoana de care nu-s asa mult atasati. La noi a fost tati. Desi cand il ducea tati era totul ok, nici nu-i spunea “pa” ca fugea la joaca, in rarele ocazii cand l-am dus eu in acea perioada de inceput, a fost o tragedie. Noi ne-am facut un joc, si-i ziceam mereu ca sunt cu el tot timpul, in mintea lui, si trebuie doar sa se gandeasca la mine si ma gaseste acolo, in capul lui. Stiu ca vi se pare abstract pentru un copil de nici 2 anisori, insa la noi a functionat.

Acum e deja “veteran”. Avem noroc de o gradinita minunata, condusa cu multa dragoste si responsabilitate, si de o educatoare grozava. Insa in continuare il incurajam si incercam sa-i insuflam dorinta de a evolua.

Si, de incurajare, sa stiti ca adaptarea e mai grea pentru noi parintii, decat pentru cei mici. Iar socializarea si activitatile desfasurate la gradinita, cu o educatoare cu vocatie, nu pot fi suplinite de nici o bona, si, zic eu, nici de catre noi mamele, oricat de dedicate am fi cresterii puilor.

Va rog asadar, zambetul pe buze si lumina in suflet, si de va aparea o lacrima in coltul ochiului (sau mai multe😂) sa fie de mandrie ca puiul vostru e mare, si e pe cale sa devina un adult grozav!

P.S: daca aveti intrebari si aspecte despre care va pot lamuri sau ajuta si pe care eu le-am uitat, stiti unde ma gasiti 🙂

Later edit, sau there’s still hope:

Pentru ca multe mamici m-au intrebat, nu, nu-i o regula ca primul an sa fie plin de viroze si alte nebunii. Defapt, de cand a inceput gradinita, Albert a stat, per total, vreo 3 saptamani acasa, din motive de ‘boala”. Da, mucii sunt omiprezenti, nu mai stiu cum arata fara muci (chiar, poate sa fie fara muci?) insa atata vreme cat sunt incolori si fara alte simptome, sunt “de-ai casei”.  Nu i-am dat siropele si suplimente de imunitate, nu cred in ele. Insa fructele si legumele sunt la discretie, iar joaca afara, pe orice vreme, a fost mereu o regula.

 

 

Please don’t feed the kids! 

Nu-s o mama obsedata de curatenie, de microbi, de boli si de maini murdare. Albert a stat bine cu imunitatea, n-am avut mari probleme, a mai mancat si de pe jos si muuuuullltt nisip din parc. Dar ma enerveaza adultii iresponsabili care hranesc copiii altora in parc, fara sa-si puna semne de intrebare daca e bine ce fac sau nu. 

Mama, tata si copilul. Probabil copilul nu mananca, de au ales sa-l hraneasca asa. Nu cu pufuleti, ci cu mar. Asta-i partea buna. Partea rea e ca marul e curatat in parc, dupa ce mainile s-au plimbat pe toate leaganele. (Nu ca m-ar fi consolat prea mult daca ar fi fost curatat acasa, ca nu le cunosc conditiile de igiena.)

Toti copiii din parc sunt hraniti cu o scobitoare. Igienic, nu? Nu mai sunt puse si alte maini pe mar. Doar ca scobitoarea e aceeasi. Streptococi si virusi de ce-or fi ei, la gramada. Sa-mparta copiii frateste, cum s-ar zice!

Dar lasand la o parte masurile elementare de igiena, dragi parinti care hraniti copiii altora, v-ati intrebat vreodata daca copilul necunoscut din parc are vreo alergie, inainte sa-l hraniti? Cititi putin despre socul anafilactic. Intrebati-va daca are vreo dieta speciala din diverse motive, sau daca pur si simplu il doare burta in ziua aia, si n-are voie mar? Sau pufuleti? Sau doar o bombonica mica?

Cam care randuri trebuie sa se mai scrie, cam cata cerneala, virtuala sau nu, trebuie sa mai curga, pana cand ne civilizam si noi, pana cand vom incepe sa ne purtam ca adulti responsabili? 

Da, uita-te la mine ca la o ciudata, ca-i interzic copilului meu sa-ti accepte mancarea. Si totusi, incearca sa-ti pui cateva intrebari. Da un search pe google, de ce sa nu hranesc copiii altora in parc. Daca eu n-am fost clara, poate altii te vor lamuri. 

Prima tabara

Luni seara am lasat copilul in tabara. De atunci, am auzit multe opinii, de la ‘ce curaj ai’ la ‘esti nebuna, e prea mic’. Nu pot sa contrazic pe nimeni, ma regasesc in toate si-n niciuna.

E prima noastra despartire, in astia 4 ani ai lui. Si mi-e teama. Mi-e teama de cum o sa doarma, el care doarme doar cu mine. Mi-e teama sa nu se loveasca si sa nu fiu langa el, desi, in parc, daca cade, il intreb cati iepuri a prins. Dar sunt acolo, langa el. Am incredere deplina in personalul gradinitei, doar il las acolo in fiecare zi, si totusi, mi-e teama.

Si sunt mandra. Sunt mandra ca baiatul meu e mare. Sunt mandra ca se descurca, sunt mandra ca imediat ce am ajuns, si-a vazut de treaba si a fugit la joaca intre colegii lui care erau deja acolo. Si chiar daca ma doare sufletul ca parca se rupe prea usor de mine, sunt mandra ca abia il asteptau copii, sa fie ‘capul rautatilor’. Sunt mandra ca-i vad in fiecare zi evolutia, sunt mandra de barbatul ce va deveni intr-o zi.

Ma uit la pozele din tabara si ma bucur ca-i acolo, inconjurat de verdeata, vesel si jucandu-se, chiar daca mi-e dor de el de mor. Uitasem ca pot sa rad si sa plang in acelasi timp, uitasem cum e sa simti sentimente atat de diferite in suflet, uitasem cat de dor poate sa-mi fie.

Si da, am  curaj, si poate o doza de nebunie. O ploaie de vara in suflet, o sclipire in ochi, un roi de fluturi in minte.

Si un copil minunat 🙂

 

Aveti copii cuminti?

Sunt intrebata des, referitor la Albert: “E cuminte?”

“Din punctul meu de vedere, cuminte si copil n-au ce cauta impreuna in aceeasi propozitie, insa daca vreti neaparat un raspuns, da!” E replica mea invariabila,  in timp ce ochii mirati, sau mai des, critici, ai interlocutorului de ocazie il privesc facand cine stie ce nazbatie.

Dragii mei interlocutori, prezenti, trecuti si viitori, n-am inteles, niciodata, ce inseamna pentru voi “cuminte”, si nici voi, daca v-am intrebat, n-ati stiut sa-mi spuneti.  Mi se pare mie sau voi cereti unui copil sa respecte o notiune abstracta, pe care nici chiar voi nu o puteti defini?

Dar sa revenim la intrebarea de baza: e cuminte?

Pai, daca ma intrebi defapt daca trece strada in fuga, e cuminte, traverseaza doar de mana, stie ca altfel nu e sigur pentru el.

Daca ma intrebi daca sare in pat, pai sare, pana nu mai poate, cade, sau gaseste altceva de facut. Dar eu numesc asta energie!

Daca ma intrebi daca alearga in parc pana transpira, da, alearga, e ca un catel scapat din lant, chiar daca mergem zilnic. Si se da cu trotineta pana cand curg apele pe el, ca la dus. Si iarna sau vara, e ud fleasca pe tricou, de atata alergat. Dar asta inseama, pentru mine, doar ca e sanatos! 

Ma intrebi daca mananca tot sau “de toate”? Mananca cat ii trebuie, si echilibrat. Mananca cat ii e foame, uneori nu mananca nimic, alteori rade 2 portii. Mananca carne daca are chef, mananca legume, branza, fructe. Azi nu vrea sa vada merele, maine ar manca doar mere. Nu mananca fasole verde, o alege si din ciorba. Si alte chestii, pe care nu le mananc nici eu 😂. Spanac, de exemplu. Nu-i nimic, compensam fierul ala cu altceva. Mananca inghetata. Muuuuuuulta. Si uneori cartofi prajiti. Alteori, cate un castravete sau ardei crud, intreg. Deci nu, nu mananca tot, sau de toate. Dar are obiceiuri alimentare sanatoase. 

Doarme? Cand ii e somn. Daca se trezeste la 10, nu mai doarme la pranz. Daca suntem in oras, nu doarme pana dupa miezul noptii. Nu doarme la comanda, si nu doarme la program. E flexibil. 

Minte? Oh, inventeaza milioane de povesti, care de care mai credibile. Uneori e greu tare sa te prinzi care e adevarata sau nu. Dar eu as zice mai degraba ca are imaginatie.

E incapatanat ca un catar? Uneori cat doi… Dar tu, cand vrei ceva, cum esti? Face orice ca sa obtina, fie ca inseamna ca ma roaga frumos (mamica mea iubita…), fie ca tipa, negociaza la sange, se arunca pe jos… Dar eu as spune ca e tenace.

Spune poezii? Cui si cand are chef, ca nu-i maimuta dresata la circ, e un mic omulet cu personalitate. 

Se opreste daca-i spun ca se va lovi? Nu, incearca pana se loveste. Apoi plange, ia o pauza, si incearca din nou. Uneori cere ajutor. Pana la urma reuseste, pentru ca e perseverent.

Imparte jucariile? Cand si cu cine are chef. Sau face schimb, pe aceleasi principii. Pentru ca sunt ale lui si el decide.

Se bate cu copiii? Nu initiaza conflicte, daca nu e provocat. Daca vrei sa-i iei jucaria, fara sa o ceri, ai grija. Daca-i agresezi prietenul, ai grija. Daca-l lovesti, si nu te potolesti cand iti zice, ai grija. Pentru ca se apara.

E politicos? Spune buna dimineata si buna seara si la revedere. Dar scoate limba la necunoscutul care vine sa-l traga de obraji. L-as fi invatat sa traga inapoi, dar e mic  si nu ajunge.

E cuminte? Nu stiu, si nu-mi pasa. Atata timp cat stie, pe intelesul lui, ca libertatea lui se opreste acolo unde incepe a altora, e liber. 

Si e copil.